i  o a  n  a

am plâns în fiecare noapte până la 3 ani. urlam ca un animal, răgeam, sufeream de frică compulsivă, vedeam monștri în întuneric și mă temeam că viața trece prea repede și ai mei trec prea repede, eu după ei și că dintr-o dată o să ne găsim cu toții în icoana cu maica domnului și iosif și isus cel bebe, undeva în rai, căci eu când eram mică credeam că maica maria l-a născut pe isus în rai, mai exact în grajdul lui moș crăciun din rai. whatever. ideea e că eu nu tăceam. eu plângeam zi și noapte. de frică. de nervi. de umbre. de febră. de mâncărimi. de foame. de orice. eu plângeam. nu mă temeam că o să m-audă și o să mă-njure tot blocul. mă durea fix la bască. sau fix la botoșel, că nu cred că aveam bască atunci, dar botoșei sigur aveam.

la trei ani am început să vorbesc. stâlcit, vai de mama mea. și de atunci vecinii mei au putut să doarmă noaptea.